Bântuiri…

tumblr_lqleboVU6E1qm29cgo1_500Mi-am spus de fiecare dată, la fiecare început, că mă voi adapta din mers, ceea ce de multe ori s-a și întâmplat. Mi-am spus, la fiecare sfârșit, că lucrurile pe care le-am trăit n-au fost întâmplătoare și că am ceva de învățat din fiecare lucru, mai mult sau mai puțin mărunt, pe care l-am trăit. Mi-am zis că nu are niciun rost să port resentimente celor câteva persoane care m-au părăsit, fiecare în felul său, și am învățat treptat să-i apreciez pe toți pentru timpul pe care mi l-au oferit, fie el cât de scurt, dacă asta mi-a adus, pe termen lung, o anumită împlinire interioară. Am simțit de-a lungul timpului doruri inefabile, pe care cu greu aș putea vreodată să le explic cuiva. M-am hrănit, în anumite perioade ale vieții mele, cu întunericul nopții și cu furtunile vijelioase de toamnă, iar în alte perioade m-am devorat pe mine însumi, amplificându-mi slăbiciunile și sensibilitatea. Am văzut tot timpul doar limite spre care puteam să tind, și spre care întindeam mâini tremurânde. Am simțit de câteva ori cum inima mi-a luat-o razna în piept, într-o implozie de energie, am simțit de câteva ori un gol atât de apăsător pe care-l purtam în mine și cu care nu știam cum să mă descurc. Și cu alte ocazii, o frică teribilă mă ținea împietrit, îngrozit de existență. Mi-am spus mereu că mă voi adapta, că va fi bine, că voi scoate tot ce-i mai bun din mine, că voi învăța să trăiesc cu mine și cu toate lucrurile din jurul meu. Și am încercat. Și astăzi ies pe străzi și pretind că am reușit să fac asta, ies cu costumul meu de clovn integrat în societate, râd și vorbesc cu oamenii ca și cum eu chiar aș fi eu, ca și cum totul ar fi exact așa cum pare a fi, astăzi las să persiste aparența c-aș fi ajuns acolo unde aș fi putut să ajung. Dar mai am până acolo. Mi-am spus că-mi voi urma drumul, că nu voi face compromisuri, că nu-mi va părea rău. Dar încă mă mai abat de la drum, încă mai fac compromisuri, încă ezit uneori, încă mă bâlbâi, încă privesc în gol, încă îmi stă în gât tăcerea și nu mă lasă să respir. Dar cu timpul, s-a întâmplat ceva și cu lucrurile astea, s-au mai calmat oarecum, au devenit ale mele. La fel cum ești nevoit să te adaptezi lucrurilor care nu se lasă duse.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s