Oamenii. Vin si pleaca! 

Suntem înconjurați de oameni care vin și oameni care pleacă. Oameni care apar în viața noastră și care dispar apoi subit, fără să spună un simplu ADIO, fără să dea vreo explicație. Există cazuri…Oamenii pleacă. Da, unii oameni dispar fără nicio urmă de remușcare, poate cu un temporar regret. Uneori încearcă să se desprindă treptat, alteori brusc și definitiv. Nu sunt conștienți că lasă în urma lor inimi frânte și suflete făcute franjuri. Își văd de drumul lor și nu mai privesc în urmă. E normal. E firesc? Dar nu-i firesc pentru amintirile tale. Iar cel care rămâne în urmă, de cele mai multe ori suferă cel mai mult. Se refugiază în infinite gânduri și milioane de întrebări. Se simte singur, trist, abandonat. Ar vrea doar o explicație, pe care este conștient că nu o va primi vreodată. Încearcă să închidă ochii, dar îi rulează prin față secvențe din trecutul său. De asta preferă să stea treaz. Cu cât ține trecutul la distanță, cu atât bătăile inimii își păstrează ritmul normal. Deschide albumul cu fotografii din telefon. A vrut să-l șteargă de nenumărate ori, dar tot de atâtea ori l-a păstrat. Îl deschide cu emoție și lacrimile îi șiroiesc fără oprire. Începe să se gândească din nou, să se întrebe „Cum ar fi fost dacă?”, iar „de ce-urile?” nu-i produc decât suferință și regrete. Știe că nimeni nu o să-i răspundă. Știe că acel gol nu va fi umplut de nimeni. Și mai știe că jumătate din sufletul lui a murit pentru totdeauna, că nimic nu va mai fi ca înainte. Oamenii care pleacă răpesc încrederea, speranța și visele celui care rămâne cu un pas în urmă, spune un autor vestit. 

La polul opus sunt oamenii care rămân. 

Da, sunt oamenii care niciodată nu ar pleca. Oamenii pe care te poți baza oricând, oamenii care îți șterg lacrimile și care îți spun că „va fi bine” atunci când totul este împotriva ta. Sunt oamenii care te țin de mână până când închizi ochii. Sunt acele persoane care îți veghează somnul atunci când stai cu ceaiul și punga de medicamente la cap, oamenii care se roagă pentru binele și liniștea ta, acei oameni care ar face orice doar pentru a te vedea că zâmbești și ești fericit. Acei oameni sunt adesea părinții și-atât. Slavă cerului că-i avem pe ei. Ce m-aș face fără mama. 

Oamenii care rămân sunt oamenii care iartă cu zâmbetul pe buze. Sunt oamenii pe care deși îi izgonești, se întorc înapoi. Oamenii care rămân sunt oamenii care atunci când spui că nu mai poți, te încurajează să mergi mai departe. Sunt oamenii pe care îi căutăm peste tot… în gândul nostru, în amintiri, în vise, în brațe, în suflet. Acei oameni sunt în gândul meu. Probabil nu îi voi mai vedea niciodată. Sunt oamenii pe care ți i-ai dori să-i ai mereu în preajmă. Sunt persoanele după care tânjești de dor și drag. Sunt tot. Știi de ce? Pentru că sunt întotdeauna acolo când ai nevoie. Paradoxal – sunt acolo; în amintirile în care ne refugiem adesea ca-ntr-un drog și care ne dau senzația de bine când e rău. 

Oameni.   

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s