Refugiul

Am fost genul de persoană drastică, cu o intuiţie perfectă. Atunci când am simţit că ceva nu mai e la fel, m-am retras. M-am închis în camera mea multe zile şi mi-am pregătit inima pentru finalul care se apropia. Nu am tras de timp şi nu am preferat să mă mint singur că va fi bine, că va fi la fel. Am lăsat capul în jos, m-am întors şi am plecat. Cu paşi mărunţi, înceţi, poate mult prea înceţi, dar conştient că fiecare secundă avea să fie printre ultimele alături de acea persoană. Întotdeauna am fost de părere că este mai bine să accepţi, atunci când trebuie, adevărul şi să pui capăt… decât să lungeşti o relaţie şi să distrugi tot ce a fost frumos în ea, înlocuind momentele frumoase cu cele mai urâte clipe dintre voi. E mai greu să pleci când încă ai speranţa, dar e necesar să pleci înainte să fie prea târziu.

De la un timp mă bântuie un gând, o neliniște și-o singurătate apăsătoare, deși nu sunt deloc singur. Mâine îmi iau liber… să fac ordine în gânduri.

Între o bătaie a inimii și-o clipire îmi trec prin gând OAMENI… oameni despre care voi vorbi cândva aici și-n altă parte: mândru de suma acestor întâlniri.


„The room was filled with a terrible melancholy without then.”

Va urma…

Cu drag,

Kevin Kirmizigul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s