Idolatria prieteniei, retorica facila a unei reactii cosmice.

Se vorbeşte foarte mult despre prietenie!

Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sunt de acord că prietenia e un lucru (foarte) mare, că e surpriza oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de prietenie celebre, toţi recită, la o adică, capitole, epistole sau, dacă sunt mai „umblaţi”, pasajele înțelepte.

Până la un punct, e normal să fie aşa. Fără experienţa nemijlocită a prieteniei, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în mainile celuilalt, prietenia rămâne o abstracţiune. Accesul direct e rar. Abordabil şi distribuit „democratic” e „prietenul profan”: cel mai bun prieten. Nu se poate delimita pieziş între Tom&Jerry. În firea ambiguă a omului „pierdut”, se întrepătrund euforic, uneori primejdios, alteori în chip salutar, dar întotdeauna salvator.

Şi totuşi, idolatria prieteniei, retorica facilă a unei reactii cosmice, nu sunt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea în sine. Din când în când măcar, trebuie să vorbim despre prietenie „la rece”, oricât de mult am leza, prin asta, <<„tribul” patetic al Emmei Bovary. Din când în când, trebuie să punem la îndoială gata-făcutul temei, poncifele ei şi chiar febrele proprii.>>

„Prietenia fericită nu are istorie”. E anonimă şi mută. „

andrei_plesu<<Mitul acesta, care are înălţimile sale literare, dar şi trivialităţile sale caragialeşti (Miţa Baston, „singură şi ambetată”) continuă să fie un reper al multor poveşti de genul. Împotriva lui, ar fi de reflectat dacă nu cumva prietenia adevărată nu se califică drept „adevărată” tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniştilor, în măsura în care e resimţită ca o împlinire fără breşă, fără sincope, regrete şi amărăciuni. Prietenia adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimţiri, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în vieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil.>> Andrei Plesu

Vreau doar să spun că dacă o comunicare devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei comunicări e pe cale de a se deteriora. O mare prietenie care sfârşeşte prin a ruina planuri, caractere, vieţi e o prietenie mai curând strâmbă şi are puţine şanse de happy end. Prietenia adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viețile personajelor sunt preliminarii şi semne ale ratării.

img_6596

Prietenia fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvântare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pământesc. Fericirea se multiplică, atunci când e atentă la fericirea celuilalt, iar fericirea asta aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.

Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor, că prieteniile fericite nu se întâlnesc pe toate drumurile (deşi sunt sigur că ele sunt mai numeroase decât ne închipuim). Ei bine, unele sunt trainice, de lung-curier, legate de recunoștință, kilometri și bilete de avion. 😉
Kevin Kirmizigulimg_6619

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s